Ieri am pierdut cel mai bun prieten al meu, zambetul meu de zi cu zi.
Mi-e dor.. am ramas cu un dor imens. Mi-e dor sa o vad in fiecare dimineata cand deschid ochii trezindu-se la prima mea miscare, dand din codita bucuroasa ca m-am trezit, in sfarsit. Sau cand ne rasfatam, la asta se pricepea tare bine, rasfatul si mangaierile erau obligatorii daca o cunosteai pe Tara. Simtea firea oamenilor si stia se comporta cu fiecare persoana ca atare, stia sa ma apere, stia sa asculte comenzile, stia sa ceara, stia sa cucereasca cu privirea ei nevinovata caruia cu greu ii rezistam pentru ca era ca o rugaminte sincera si iubitoare. Mi-e dor sa o simt langa mine si sa ii povestesc toate frustrarile si problemele mele fara sa fiu nevoita sa ascult o lectie de viata sau un sfat. Mi-e dor ca atunci cand ajung acasa sa o gasesc asteptandu-ma, extaziata ca am venit, imi aparea inevitabil un zambet pe fata.. ah, ii datorez atatea zambete!
Cand ne-am cunoscut aveam 4 ani, iar Tara cateva saptamani si desi eram atat de mica imi amintesc momentul in care am vazut-o prima oara in fata blocului, la bunici, intr-un cosulet langa alte cateva ghemotoace de blana. Am adorat-o din prima clipa, iar la rugamintile unei fetite de 4 ani cu catelul in brate, parintii mei au acceptat sa o adoptam.. de atunci am pastrat inconstient in minte aceasta curata, clara si pretioasa amintire alaturi de multe, foarte multe altele. Plimbarile, iesirile zilnice, nastrusniciile ei, toti papucii rosi si usile zgariate, turele de alergat prin casa cu Tomas, mingiuta multicolora care sfarsea sub pat, loc unde nu putea sa ajunga, si latra la ea sa iasa pana i-o scotea cineva, baile pe care nu le suporta dar trebuia sa le faca, sa stea la spalat pentru ca apoi sa alergam prin casa si sa ne jucam pana se usca fata. Mi-e dor sa am aproape pe cineva care e in mod constant curios si optimist.
Se spune ca viata cainilor este mai scurta decat cea a oamenilor pentru ca, spre deosebire de noi, ei deja stiu cum sa iubeasca si sa traiasca, asadar nu trebuie sa stea mult.. In cei 16 ani si jumatate Tara m-a invatat ce inseamna adevarata prietenie, loialitate si iubirea neconditionata. Nu am pierdut "doar un caine", am pierdut prietenul cel mai bun si un membru al familiei si nu stiu daca o sa ma obisnuiesc vreodata sau daca o sa accept, la un moment dat, ca nu o voi mai vedea de acum inainte.. dar stiu ca ramane in inima mea si in amintirile mele vesnic.
